By Avanpremiera 
Într-o lume tot mai digitalizată, guvernată de ecrane reci și algoritmi care ne calculează sec traseele prin satelit, reperele noastre geografice au devenit simple coordonate matematice. În acest context de uniformizare vizuală, expoziția „Cartografii ale destinelor” semnată de Vali Irina Ciobanu vine ca un manifest al sensibilității, propunând o cartografie tactilă, caldă, adânc impregnată de textură, memorie și istorie personală. Hărțile artistei nu vorbesc despre granițe politice, ci despre teritorii sufletești, transformând pânza într-un spațiu de întâlnire între antropologie, filosofie și arta plastică.
”Cartografii ale destinelor” este o expoziție mare, care a avut nevoie de timp să se concretizeze — aproape 65 de lucrări, organizate în patru capitole: Africa, Asia, Cartografii Interioare și Europa sub Același Cer. Cât timp a durat efectiv materializarea acestui univers și cum ați gestionat ordinea lucrărilor: ați lucrat la cele patru capitole în paralel, lăsându-vă purtată de fluxul inspirației, sau le-ați abordat pe rând, terminând o geografie înainte de a trece la următoarea?
Vali Irina Ciobanu: Proiectul a evoluat organic, nu după un plan rigid. Am pornit de la capitolul Cartografii Interioare — anul trecut aveam o cu totul altă imagine despre această expoziție, vroiam ceva mai degrabă ca un traseu personal, hărți și emoții. Pe măsură ce lucram, capitolul Asia – Armonie și Echilibru a început să se contureze în mintea mea și m-am lăsat purtată de el. M-a încântat atât de mult această direcție, încât mi-a venit ideea de a construi expoziția pe continente — pentru că destinul, cred eu, este ceva ce se construiește și în funcție de geografie. Așa a apărut capitolul Africa. Europa a venit ultima, ca o nevoie de a rupe ritmul — cu cerurile ei și aparatele de zbor purtând steaguri pictate.
Sunteți recunoscută pentru hărțile tematice realizate pe vellum (piele de vițel), tehnică rară pe care publicul a putut-o admira și în expozițiile dumneavoastră de la Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi. De ce, de data aceasta, ați ales alte suporturi decât pielea, deși tema cartografică rămâne centrală?
Vali Irina Ciobanu: În lucrările tematice pe piele pornesc, de obicei, de la o hartă veche autentică și construiesc o poveste în jurul ei — așa au apărut Istoria Automobilului, Istoria Cafelei, Istoria Velierelor și altele. În acest proiect, însă, harta devine doar un pretext, un fundal care pune în evidență portretul și emoția pe care acesta o transmite. De aceea am simțit nevoia altor suporturi — acrilic, ulei, tempera pe ou, tehnică mixtă — mai potrivite pentru un discurs centrat pe chipul uman, nu pe obiectul-hartă în sine.
Dintre cele patru capitole, există unul cu care publicul rezonează altfel decât v-ați așteptat până acum, în primele zile de la vernisaj?
Vali Irina Ciobanu: M-a surprins, în mod plăcut, reacția publicului la Capitolul Africa. Am integrat în aceste lucrări câteva simboluri din cultura africană — precum pasărea Sankofa sau simbolul Dikenga — iar oamenii au reacționat neașteptat de frumos la ele. Mulți au căutat pe internet semnificația lor și s-au minunat de profunzimea acestor simboluri ancestrale.
Cum arată o zi de lucru la un tablou din această expoziție – porniți de la portret și adăugați harta, sau invers?
Vali Irina Ciobanu: La expoziția de la Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi, lângă lucrarea centrală — Istoria Vinului Românesc — am expus chiar harta veche, din colecția muzeului, de la care pornisem, tocmai pentru a arăta cât de importantă era harta în acea lucrare. În acest proiect, lucrurile stau invers: portretul este esențial, iar harta joacă mai degrabă rolul unui fundal, al unui decor emoțional.
Ați studiat Istoria Culturii și Religiilor la Facultatea de Filosofie, iar apoi v-ați format ca pictor în atelierul lui Dan Botezan. Cum se regăsește acest fundal antropologic și filosofic în felul în care „citiți” o hartă sau un chip uman?
Vali Irina Ciobanu: Studiile de Istoria Culturii și Religiilor mi-au dat, cred, cheia întregii mele picturi: ideea că omul nu poate fi înțeles în afara contextului care l-a format — mit, credință, teritoriu, memorie colectivă. Când citesc o hartă, nu văd doar linii de graniță sau nume de orașe, ci straturi de civilizație suprapuse, la fel cum, atunci când privesc un chip, nu văd doar trăsături, ci o biografie întreagă scrisă în priviri și în tăceri. Cred că de aici vine și metafora cartografiei ca destin în lucrările mele: fiecare om poartă în el o hartă interioară, făcută din locurile care l-au marcat și din credințele care l-au ținut în picioare. Formarea în atelierul lui Dan Botezan mi-a dat, în schimb, rigoarea tehnică și disciplina compoziției — dar acel fond antropologic e cel care m-a învățat să caut, dincolo de tehnică, sensul uman al fiecărei lucrări.
Privind retrospectiv, la împlinirea a 35 de ani de carieră artistică, dacă așezați simbolic primele dumneavoastră pânze lângă cele din expoziția actuală, ce vi se pare complet diferit, transformat de timp și experiență, și care a rămas nucleul dur, neschimbat, al identității dumneavoastră ca pictor?
Vali Irina Ciobanu: Dacă aș așeza simbolic primele mele pânze lângă cele din expoziția actuală, cred că tehnica e lucrul cel mai vizibil transformat — am câștigat libertate, siguranță în gest, curajul de a combina materiale și tehnici pe care la început nu îndrăzneam să le apropii (acrilic, ulei, tempera pe ou, piele, toate în același demers). Dar ceea ce a rămas neschimbat, un fel de nucleu dur al identității mele ca pictor, este sensibilitatea față de om — acea admirație aproape nesfârșită pentru umanitate, pentru poveștile ei, pentru fragilitatea și, în același timp, forța ei. Tehnica evoluează, dar privirea cu care mă apropii de un chip uman a rămas aceeași din prima zi.
După „Cartografii ale destinelor”, spuneați că harta a devenit „un pretext” pentru a vorbi despre om. Unde credeți că vă va duce busola următorului proiect – mai aproape de portret, sau înapoi spre cartografia pură?
Vali Irina Ciobanu: Cel mai probabil busola mă va duce mai aproape de portret. Simt că, după acest proiect în care harta a devenit tot mai mult un pretext, un fundal pentru emoție, următorul pas firesc este să merg direct la esență — omul, fără nevoia de a-l mai încadra într-un decor cartografic explicit. Nu exclud să păstrez ecouri ale hărții — poate doar ca o urmă, o textură, o amintire discretă a locului — dar cred că accentul se va muta tot mai clar pe portret, pe interioritate, pe ceea ce rămâne dintr-un chip atunci când decorul se retrage.
